Alintată, dar și minimalizată astfel, unirea Principatelor Române din 1859 este primul pas către „Marea Unire” de la 1 Decembrie 1918, cea percepută de majoritatea românilor ca fiind actul de naștere al statului unitar român. Privind în urmă, atât prin modul excepțional în care s-a realizat, cât și prin prisma urmărilor acestui act de voință politică, „Unirea cea Mică” merită denumirea de „Unirea Dintâi a Românilor”.
Faptele istorice sunt bine cunoscute: după ce în 5 Ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza fusese ales în unanimitate domnitor al Moldovei de către deputații Divanului Ad-hoc de la Iași, pe 29 Ianuarie, tot cu unanimitate de voturi (!) în Divanul Ad-hoc al Țării Românești, a fost ales domnitor același Alexandru Ioan Cuza.
În luna Ianuarie a anului 1859, elitele din cele două Principate Române au dovedit o maturitate exemplară. Dorința unirii pe care o manifestau românii i-a făcut pe liderii moldoveni și pe cei munteni să treacă peste egoismele locale și interesele personale înguste. Lucru rarissim în istoria elitelor politice românești!
Convenția de Pace de la Paris din 1858, cea care pusese capăt Războiului Crimeii (1853-1856), stipula intrarea Principatelor Române sub garanția puterilor europene și prevedea o formulă limitată, „șchioapă”, de unire. Conducătorii de atunci ai Principatelor au profitat cu eleganță de o scăpare a textului Convenției care stipula alegerea a doi domnitori în Principate, dar nu interzicea să fie unul și același.
Alegerea lui Cuza a stârnit nemulțumirea Imperiului Otoman și a celui Habsburgic, dar puterile europene au fost puse în fața faptului împlinit, fapt împlinit pe care în cele din urmă l-au acceptat. În următorii ani, unirea principatelor a fost desăvârșită prin crearea primului Parlament al României moderne, a primului guvern unitar, prin adoptarea primei Constituții românești.
Trebuie amintit că ”Unirea cea Mică” nu a venit de la sine. Sâmburii unirii fuseseră sădiți încă din secolul al XVIII-lea, urmare a apropierii lingvistice, culturale și economice dintre Principate și au continuat să rodească în deceniile următoare. Ca să nu mai amintim de scurta unire realizată cu forța armelor de Mihai Viteazul la începutul secolului al XVII-lea.
În 1848 se realizase uniunea vamală dintre Moldova și Țara Românească, iar după Războiul Crimeii dintre anii 1853-1856, ideea unirii aprinsese speranțele locuitorilor celor 2 țări și devenise o temă de interes în plan european, în contextul în care marile puteri doreau să interpună un stat-tampon în calea poftei de expansiune a Rusiei către Strâmtorile Bosfor și Dardanele.
S-a întâmplat ca și marile puteri europene să dorească să creeze un stat românesc suficient de puternic pentru a stăvili Rusia, dar nu poate fi trecută cu vederea presiunea pe care au exercitat-o elitele românești asupra cancelariilor și personalităților europene care ar fi putut sprijini unirea, în principal din Imperiul Francez, Marea Britanie, Italia și Prusia. Această promovare a ideilor unioniste a necesitat mari sume de bani pentru cointeresarea materială a unor personalități europene. Este cunoscut faptul că I. C. Brătianu și-a vândut o moșie pentru a finanța aceste acțiuni.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost o perioadă de binevenită dezvoltare a Principatelor Române. Prin reforma electorala, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, a învățământului, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării ulterioare a României.
Șirul de reforme inițiate de Cuza și venirea mai apoi pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, care se bucura atât de sprijinul Franței cât și cel al Prusiei, a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constituției promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România.
Astăzi, 24 Ianuarie, e o zi în care trebuie să ne amintim că au existat vremuri în care românii și-au dorit fierbinte unirea, în care și-au dat deoparte interesele înguste și toate cele care îi divizau.
În final, vă invit să vă imaginați cu câtă ardoare au cântat înaintașii noștri acea melodie vibrantă pe versurile lui Vasile Alecsandri, melodie pe care am cam uitat-o:
Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română,
Să-nvârtim hora frăției
Pe pământul României
Iarba rea din holde piară!
Piară dușmănia-n țară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori și omenie!
Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi și la durere,
Unde-s doi, puterea crește
Și dușmanul nu sporește!
La mulți ani, România!
Foto: Tablou „Proclamarea Unirii (24 ianuarie 1859)” – Teodor Aman, news.ro
