joi, mai 6, 2021
AcasăREVISTA ONLINEArticoleRezistența muzeală în România – partea a II-a

Rezistența muzeală în România – partea a II-a

Chiar dacă nu este privită ca atare, activitatea muzeală este tot o formă de antreprenoriat. Despre antreprenoriatul cultural am avut ocazia să discutăm cu domnul Virgil Ștefan Nițulescu, Director General al Muzeului Național al Țăranului Român, din 2010 și până în prezent.
Virgil Ștefan Nițulescu este muzeograf de carieră, absolvent al Facultăţii de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii din Bucureşti,  doctor în istorie. Este unul dintre oamenii de cultură români cu o bogată experiență managerială, formată ca Director al Revistei Muzeelor (1997-2001), fost Secretar de Stat și apoi Secretar General în Ministerul Culturii (2005-2009),  inspector guvernamental în cadrul Secretariatului general a Guvernului (2009-2011). Este Profesor Universitar asociat la SNSPA, Universitatea din București, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu.

 – Care sunt marile probleme ale muzeelor din România?

– Sunt atât de multe, încât nu cred că le-aș putea epuiza în câteva cuvinte. Aș începe cu resursele. Cea mai gravă problemă este cea a lipsei de personal calificat. Pe de o parte, de câțiva ani, de când salariile au crescut, în sfârșit, și în muzee, posturile libere din muzee au ajuns să aibă căutare. Acum, avem mulți debutanți, dar puțini specialiști de la care cei tineri să învețe. Muzeografia nu se învață în școli superioare, ci presupune o calificare la muzeu. Asta cere timp și răbdare. Pe de altă parte, statele de funcțiuni au rămas înțepenite în niște realități vechi de 25 de ani. Deja, în ultimul deceniu, paleta de specializări necesare într-un muzeu s-a diversificat incredibil. Avem nevoie de o mulțime de specialiști pentru care nu există posturi, iar modalitatea de a schimba statele de funcții și organigramele este atât de greoaie, încât, din momentul în care înțelegem necesitatea de a angaja un anumit specialist, până când avem posibilitatea de a scoate postul la concurs, trec și câte cinci ani. Teoretic, am putea să încheiem contracte de servicii, pentru anumite activități, dar legislația nu permite ca aceste contracte să fie încheiate pentru activități repetitive, permanente. Or, un muzeu nu funcționează asemenea unei societăți comerciale. Oricât de creativi am încerca să fim, ne lovim de un zid de reglementări înțepenite în legislația muncii, dublate de un așa-zis control al cheltuirii banului public, care, în fapt, împiedică utilizarea cu folos a resurselor financiare. Las la o parte spaima guvernanților de a crește personalul ocupat în instituțiile publice din cultură. Există un fel de axiomă a guvernelor României – care vor să demonstreze că economisesc banul public – prin care nu se acceptă înființarea de posturi noi în sectorul public din cultură, cu toate că se înființează instituții noi. Multe dintre aceste instituții noi chiar sunt necesare, dar ministerele Muncii și Finanțelor impun menținerea numărului total de posturi, ceea ce este o aberație. Un muzeu sau o filarmonică nu se poate compara cu o fabrică în care poți să automatizezi niște operațiuni și să disponibilizezi personalul uman. Persoanele care ajung la conducerea numitelor ministere nu știu nimic despre funcționarea instituțiilor de cultură și le asimilează, adeseori, cu cele din administrația publică, doar pentru că sunt subvenționate. Ni se cere, obsesiv, să ne debirocratizăm instituțiile, de parcă asta ar putea duce la reducerea personalului. Este imposibil, cel puțin, atâta vreme cât trebuie să implementăm foarte multe proceduri menite să modernizeze managementul instituțional. Poate că ele contribuie la un management mai modern, dar ocupă mai multă resursă umană. Adică, în vreme ce noi avem nevoie de conservatori, restauratori, muzeografi, pedagogi, specialiști în relații publice și marketing muzeal, documentariști și cercetători, suntem obligați să creștem numărul de angajați ca auditori, specialiști în achiziții publice, în resurse umane, în consiliere juridică, în contabilitate. Cu alte cuvinte, noi, cei care conducem muzeele, suntem manageri doar cu numele, pentru că așa scrie într-o lege. În fapt, nu avem nicio libertate de a dispune de resursele pe care le avem la dispoziție ca un adevărat manager.


Revenind la problemele muzeelor, o a doua mare problemă este cea a lipsei investițiilor în clădiri și terenuri. Există o mentalitate, în România, cauzată de incultura crasă a celor care sunt aleși ori numiți în funcții guvernamentale sau în conducerea autorităților locale, și, mai ales, de aroganța lor – care îi face să nu întrebe specialiști în domeniu –, potrivit căreia cel mai potrivit sediu pentru un muzeu este o clădire veche. Este o prostie fără margini. Muzeele trebuie să funcționeze în sedii construite special pentru ele, așa cum spitalele sau școlile trebuie să funcționeze în sedii construite special pentru ele. Lipsa de investiții în clădiri face ca muzeele românești să funcționeze defectuos, pentru că muzeul nu este o casă în care pui, de-a valma, niște obiecte. Un muzeu are nevoie de spații generoase pentru activități educaționale, de depozite, laboratoare, săli pentru conferințe și spectacole, în aceeași măsură în care are nevoie și de spații expoziționale. Iar acestea din urmă trebuie să permită adaptări permanente la specificul expozițiilor, nu să fie condiționate de existența unor ziduri care nu pot fi demolate, pentru că muzeul este găzduit într-un monument istoric, în care nu se pot face modificări.

Desigur, există și o a treia, mare problemă, cea a subfinanțării. Asigurarea unui buget acceptabil doar pentru momentul inaugural, nu este suficientă. Muzeul este o instituție vie, care are obligația de a prezenta, permanent, activități pentru public. Simpla menținere, fără costuri aparente, a unei expoziții permanente, este o atitudine demnă de statutul muzeelor dinainte de Primul Război Mondial. Las la o parte cheltuielile necesitate de conservarea permanentă a patrimoniului. Dacă întrerupi, din motive de economie, cheltuielile de monitorizare a depozitelor muzeale, pui în pericol un patrimoniu de o valoare inestimabilă. Nu e vorba despre niște obiecte de inventar care au o simplă valoare contabilă. Muzeul este asemănător unui organism viu. Dacă nu îl îngrijești, se distruge iremediabil. Moare, așa cum moare un om când creierul încetează să mai funcționeze. Și nu mai poate fi readus la viață, pentru că valoarea uriașă a patrimoniului cultural este dată tocmai de faptul că este unic, este irepetabil. O copie nu va avea niciodată aceeași valoare cu originalul.

– Cât de importante mai sunt muzeele astăzi în ochii autorităților, dar și în ochii vizitatorilor?

-Din păcate, autoritățile continuă să vadă muzeele asemenea unor vitrine care pot constitui obiect de mândrie electorală. În timpul regimului comunist, muzeele erau considerate instrumente de propagandă. Acum sunt văzute drept trofee. Lipsește conștiința faptului că muzeele trebuie să pună în valoare un anumit patrimoniu, pentru public. Este drept că nici publicul nu pare să înțeleagă că muzeele, de fapt, îi aparțin, că sunt deschise pentru a fi vizitate și pentru a contribui (așa cum spune și definiția pe care o acceptăm noi, muzeografii) la educarea și delectarea publicului. Câtă vreme publicul va simți muzeele ca pe niște instituții create pentru un grup restrâns de cercetători, nici interesul politicienilor pentru muzee nu va fi prea mare.

Și aici, cred, închidem cercul. Publicul nu va aprecia muzeele, decât atunci când muzeografii vor reuși să le facă suficient de atractive și îi vor convinge pe oameni să vină să le viziteze și să se bucure de patrimoniul pe care îl dețin. Pentru asta, este nevoie de apostolat, din partea muzeografilor. Este precum în bancul cu gazonul englezesc: ca să arate bine, trebuie îngrijit vreo 600 de ani. Or, noi, după 1989, ne-am întors la percepția despre muzee din 1939. Sigur, de atunci, s-au mai înregistrat niște progrese, dar nu suficient de mari.

– Cum ar putea deveni muzeele spaţii mai atractive?

-Pentru a le face mai atractive este nevoie de știință, care se dobândește nu doar din cărți, ci și din vizitarea altor muzee, și de imaginație. Puterea de muncă este de neînlocuit, dar, din păcate, nu este suficientă. Două farmacii pot fi la fel, două primării pot fi la fel, două fabrici pot fi la fel; două muzee – niciodată! Fiecare muzeu este unic, în primul rând, prin patrimoniul pe care îl deține și, în al doilea rând, prin modul în care este pus în valoare, iar asta depinde de fiecare om în parte. Și, cum oamenii nu sunt la fel, nici muzeele nu pot fi la fel. Nu există o rețetă pentru a face muzeele mai atractive. Toți știm tot felul de exemple de bune practici, dar nimic nu poate fi copiat integral. Pentru fiecare muzeu în parte este nevoie de o rețetă aparte.


Sebastian Craciun
Sebastian Craciun
De peste 20 de ani este realizator la Radio România Cultural, în acestă calitate fiind autorul a sute de transmisiuni directe ale concertelor Orchestrelo Radio, a zeci de transmisiuni directe de concerte și recitaluri din cadrul Festivalului Internațional George Enescu, a sute de emisiuni precum: „Tentații culturale”, „Music Show”, „Diaspora Muzicală Românească”, “Armonii istorice”, „Cult...Top”. A realizat interviuri cu mari personalități din lumea artistică, politică, academică și medicală. Este președintele Asociației Pro Valores, prin care a organizat numeroase evenimente culturale de interes național și internațional: Mogoşoaia ClassicFest – 9 ediții, Turneului Naţional „Muzica în Palatele României” – 7 ediții, Mogosoaia Clasic Underground, Concursului Naţional „Drumul spre celebritate” – 13 ediții, Romania Underground – Turneul Naţional Muzica în salinele României, Turneul Naţional „Pianul cu poeme”, Turneul Naţional „Armonii pascale”, Turneul “Citadele muzicale”, concursurile internaționale de artă plastică: “Martha Bibescu”, „Ionel Perlea”, „Citadela Artelor”.
spot_img
promovare online:spot_img

Postari recente:

promovare online:spot_img
3,453FaniÎmi place
5AbonațiAbonați-vă
spot_img

Recomandate:

Dicționar afaceri

Posta Redactiei

spot_img

Evenimente:

spot_img