luni, ianuarie 25, 2021
Acasă REVISTA ONLINE Articole Ioan Holender - față în față cu destinul

Ioan Holender – față în față cu destinul

Ioan Holender s-a născut la Timişoara, la 18 iulie 1935. A urmat timp de trei ani Institutul Politehnic, specializarea inginerie – motoare cu abur. În 1956 a fost exclus din învăţământul superior din România. S-a stabilit în Austria în 1959. Între 1959 -1962 a studiat canto la Conservatorul din capitala Austriei. În această perioadă a fost de asemenea antrenor de tenis şi asistent de regie. Între 1962-1966  a activat ca bariton pe mai multe scene autriece şi germane. În 1966 a devenit impresar, lucrând pentru una dintre cele mai importante agenţii din spaţiul germanic – Starka. În 1988, la propunerea lui Eberhard Waechters, a devenit secretar general al celor două mari opere din Viena. De la 1 aprilie 1992, după moartea neaşteptată a lui Waechters, a devenit director general al celor două opere vieneze, după câţiva ani renunţând la conducerea Volksoper. Numeroase sunt distincţiile pe care le-a primit Ioan Holender de-a lungul vieţii: membru de onoare al Academiei Române, Marea medalie de aur a Austriei, Ordinul Crucea pentru ştiinţă şi artă a Austriei, Ofiţer al Ordinului artelor şi literelor din partea Republicii Franceze, Membru de onoare al operelor din Viena, Medalia Klemes Krauss, Steaua României în grad de mare ofiţer, titlurile de cetăţean de onoare al oraşelor Timişoara, Cluj Napoca, Piatra Neamţ. Ioan Holender a fost şi profesor la Universitatea de teatru, film şi ştiinţe video din Viena. De asemenea a fost director artistic al Festivalului de operă de la Tokio, Preşedinte de onoare al Festivalului « Vacanţe muzicale » de la Piatra Neamţ și timp de 12 ani Preşedinte al Festivalului « George Enescu » de la Bucureşti.


Domnule Ioan Holender, v-aş ruga pentru început să ne întoarcem în timp la Timişoara şi la slalomul halucinant printre inginerie, antrenoratul de tenis şi canto. Destinul v-a îndreptat spre muzică?

– Destinul… întotdeauna spunem că e destinul când ne gândim la lucrurile care vin în viaţa noastră.

– Dar oamenii pot creea destinul, îl pot determina?

– Stim cu toţii ce spune Oedipe, că omul este mai puternic decât destinul. În cazul meu n-am fost mai puternic decât destinul pentru că n-am putut să opresc sau să frânez sau să schimb decizia celor mai mari de a mă exmatricula în ’57 din toate facultăţile din ţară.

– Nu a fost mai bine aşa?

 – Ăsta-i un fel de-a spune că dacă Holender nu ar fi fost exmatriculat pentru grave abateri de la morala proletară…Da. Dar nu pot uita nici starea mea psihică de atunci, depresiile pe care le-am avut. Trebuie să te gândeşti şi la starea unui tânăr de 22, 23 de ani care era scos dintre colegii săi, era considerat a fi altfel, era stigmatizat, ocolit. Niciodată nu o să uită că mergeam cu mama mea pe Bd. Mihai Viteazu şi m-a văzut un coleg, a venit spre mine şi a zis: “Holi, păi tu eşti liber?”

– Nu e tot mâna destinului că acum toată lumea vrea să se vadă cu Ioan Holender?

– (râde) Şi apoi şi la Viena a fost foarte greu. Eu când am venit aici am suferit foarte mult pentru că mie nu-mi plăcea nimic aici. Eu am plecat de nevoie. Aş fi dorit foarte mult să rămân în România, să-mi petrec acolo viaţa, să-mi construiesc cariera fie că era inginerie, fie că era regie, fie că era cântat. Am plecat şi mi-am piedut limba, mi-am pierdut modul de a comunica, mă consideram un ratat, îmi spuneam că am ajuns la Viena la 25 de ani, că nu ştiu nimic, nimeni nu are nevoie de mine. Asta nu trebuie uitat.

– Unde a fost declicul care a declanşat cariera?

– Nu cred că există declicuri. Dacă există ceva care declanşează o ascensiune, vine şi alteceva care te dă jos. La mine a fost o dezvoltare înceată, dar proporţională cu viteza vieţii din occident, care este ceva mai rapidă. Când am primit o bursă pentru studierea canto-ului mi-am zis: „capitaliştii ăştia dacă investesc în mine e ceva.” Asta a fost o primă confirmare a necesităţii existenţei mele. Au urmat primele angajamente la St.Polten, apoi la Klagenfurt şi revenirea glorioasă la Timişoara în ’66 cu o serie de spectacole de „Carmen” şi de „Traviata”. Mă simţeam împlinit şi fericit.

– Cum au fost începuturile dumneavoastră muzicale?

– Am început la Timişoara, de capul meu. Apoi am lucrat cu un profesor, Winer, care ştia foarte multe şi mai târziu mi-am dat seama cât de înţelept a fost. El mi-a spus că am o voce bună şi că pot să ajung tenor dramatic. Ei, tenor dramatic nu am ajuns, dar am devenit bariton, un bariton posibil. N-am fost Herlea, dar totuşi am trăit din ceea ce mi s-a plătit cântând. A fost în regulă timp de trei-patru ani, cât am practicat această meserie.

– Ce v-a determinat să renunţaţi la cântat? Eraţi bariton angajat la Teatrul din Klagenfurt…

– Am simţit eu cumva că lucrurile nu de dezvoltă într-un mod care să mă satisfacă. Am început să cântăresc posibilităţile. Dacă un artist,  că-i pictor, că-i cântăreţ, că-i orice, începe să pună la cântar şi să se gândeacă obiectiv la viitorul lui şi nu crede sută la sută în ceea ce face, atunci apare un mare semn de întrebare dacă trebuie să facă această meserie dintr-un imperativ de creaţie. Un artist este artist dacă are acest imperativ. Trebuie tot timpul să-şi spună eu trebuie să cânt, trebuie să scriu, trebuie să pictez. Eu nu am mai fost satisfăcut. Pe mine m-a deranjat, m-a demoralizat foarte mult dependenţa realizărilor de starea mea fizică. Puţin bolnav, puţin răcit, puţin tuşind, puţină durere de gât, în momentele importante nu am putut să dau tot. Nu am putut să fiu aşa de bun cum aş fi putut. Asta nu mi-a plăcut, această dependenţă ne-influenţabilă de mine. Mă simţeam paralizat. Şi atunci s-a ivit ideea unui înţelept, Robert Schultz, un mare agent pe vremea aceea, el mi-a spus:” Dumneata eşti prea inteligent pentru un cântăreţ, iar inteligenţa dumitale nu te ajută la cântat. Vocal eşti prea puţin interesant pentru a ajunge foarte departe.” Şi atunci    l-am întrebat: „Ce să fac? Să dau lecţii de tenis?” „Să faci ceea ce fac eu.”

El m-a recomandat la Agenţia „Starka”. Faptul că vorbeam şase limbi, că eram interesat de alţi cântăreţi, de alte producţii, m-a făcut să intru în impresariat. De această dată am avut destul de repede succes. Ce însemnă succes pentru un agent? Să găseşti artişti care sunt angajaţi, care sunt plătiţi din ce în ce mai bine, care fac carieră.

Am colaborat cu foarte mulţi artişti din România: în primul rând cu tenorul Ludovic Spiess, dar şi cu Ileana Cotrubaş, Marina Krilovici, David Ohanesian, pe o altă treaptă – cu Fânăţeanu şi mulţi alţii. În România ştiam ce marfă e acolo. Şi Ungaria o ştiam şi de acolo am lucrat cu foarte mulţi. Şi încet, încet s-a spus că: „Holender, de la Agenţia Starka, este specialist în materialul vocal din ţările cu democraţie populară”. Exact cum e acum, unii comercianţi ştiu mai bine unde, cum trebuie plătit cu şpagă în România (râde). Într-o altă ramură, cam aceeaşi poveste.

– Care au fost cele mai mari satisfacţii din perioada dumneavoastră de impresar?

– Multe, foarte multe. Erau satisfacţii discrete, pentru că victoriile le au directorii care au angajat aceşti artişti. Dar, când a cântat Spiess „Turandot” la Stuttgart şi l-a comparat un ziar important cu Beniamino Gigli, în modul de a fraza şi a fost răsplătit cu minute de aplauze, am fost foarte mulţumit.

– Atât ca impresar, cât şi ca director, când căutaţi un artist ce urmăriţi în primul rând, latura artistică sau cea vocală? Cred că este greu în zilele noastre să găseşti artistul perfect.

– Perfect nu este numic. Noi ne apropiem de absolut şi ajungem mai aproape sau mai departe. Nu poţi face diferenţieri între latura artistică şi cea vocală. Niciun artist nu ajunge departe dacă are lipsuri la una dintre aceste componente. Pavarotti a fost considerat ca fiind un cântăreţ doar cu latura vocală. Asta nu este adevărat pentru că dacă vezi fime cu el, vezi ce interpretare are, vezi ce transmit ochii lui… Nu poţi să separi latura vocală de latura artistică.

– Ce a însemnat pentru dumneavoastră preluarea conducerii Volksoper şi Staatsoper la Viena?

– Când a murit Eberhard Waechter şi primul ministru m-a rugat să continui ca director plin, nici nu am avut timp să mă bucur sau să mă gândesc prea mult la acest lucru. Am făcut-o…destinul. Nu m-am aşteptat, nimeni nu se aştepta. A fost prea mult să mi se încredinţeze ambele opere, iar după patru ani am rugat să fiu eliberat din funcţia de director la Volksoper, dar mi s-a prelungit contractul la Staatsoper. Această prelungire s-a făcut de patru ori, am, în istoria de 140 de ani a acestui teatru, cel mai lung directorat.

– Pentru că suntem la acest capitol, ce aţi preluat dumneavoastră şi ce aţi modificat în toţi aceşti ani?

– Cel mai important este că am luptat cu acest motto foarte negativ al austriecilor, al vienezilor în special: la orice schimbare, la orice idee nouă pe care am avut-o, reacţia a fost la început: „De ce ne trebuie asta? Nici până acum n-am avut-o, de ce se schimbă acum?”. Din cauza acestei tendinţe a vienezilor au suferit Mahler, Karajan, au suferit toţi. Ei vor schimbări fără să se schimbe nimic. Am dus o luptă permanentă împotriva obişnuinţei, împotriva rutinei leneşe şi nu rutinei creative. Despre tradiţia asta de aici, Mahler a spus o vorbă foarte bună: „tradiţia nu însemnă să încălzim cenuşa, ci să rămâna flacăra.” Ăştia cam încălzesc cenuşa.

– Domnule Ioan Holender, când ați fost director aţi angajat foarte mulţi români. Ce impact au avut aceştia asupra publicului pretenţios, cum s-au adaptat ei cerinţelor unui teatru german?

– Foarte bine s-au adaptat. Cine nu s-a adaptat a plecat foarte repede de bună voie. Foarte mulţi români au venit şi puţini au plecat. Eu cred că Viena a luat la cunoştinţă de nivelul muzical, de nivelul intelectual, de nivelul vocal al artiştilor din România. Dar nu numai al cântăreţilor, pentru că au lucrat şi regizori aici: Silviu Purcărete şi Andrei Şerban. Cu mare succes, cu mai puţin succes, asta-i discutabil, dar au arătat ceva şi au făcut lucruri chiar foarte bune. Am adus şi opera lui Enescu – „Oedipe”. Nu s-a românizat opera din Viena, aşa cum a scris cineva, dar după directoratul meu, va fi greu fără români.


– Care a fost cea mai dificilă atribuţie pe care ați avut-o în calitate de director al Operei din Viena?

– Am condus insituţia asta într-un fel foarte personal, este ca un spital în care medicul şef decide şi îşi asumă şi răspunderea. Eu răspund şi artistic şi financiar de tot ce se întâmplă aici. Asta determină şi decizii rapide şi nu întotdeuna drepte. Dar niciun institut de artă nu este un loc al dreptăţii umane, este un loc al realizării şi al talentului individual. Eu încerc să nu uit şi caut să le spun colaboratorilor mei că noi producem aici o marfă, spectacolul, pentru a fi cumpărată. Vorbim foarte ne-artistic, dar foarte real. Dacă marfa asta nu e bună, nu e interesantă, nu e de calitate, eu pot să explic cât o fi ea de bună, dar dacă lumea nu vine şi nu dă bani pentru a consuma această marfă, atunci este inutil să o fac. Publicul este determinant şi dacă am ajuns la 95-97% din locuri vândute, este foarte important. S-a făcut o analiză de marketing, nu de noi, de opera din Zurich şi noi am ieşit pe locul I, pentru că din totalul fondurilor care sunt investite în acest teatru, 44% sunt aduse prin forţele noastre proprii, din vânzarea biletelor şi din sponsorizări. Este un procentaj enorm. Spre exemplu Opera din Berlin produce doar 25% din fonduri.

– Cheltuielile sunt comparabile cu celelalte teatre mari din Europa?

– Da, cheltuielile sunt comparabile cu teatrele foarte mari.

– Ce a însemnat pentru dumneavoastră preluarea conducerii Festivalului Enescu?

– A însemnat foarte mult pentru mine. A însemnat în primul rând o mare onoare. La început Mandeal era director artistic, iar eu am fost preşedinte de onoare, ceea ce era un fel de nimic. După ce a murit Menuhin, a fost Roman Vlad, compozitor respectat, dar care nu s-a prea implicat.

Apoi i-am spus lui Adrian Năstase că eu nu mai pot face asta, am făcut-o un an dar au fost foarte multe lucruri care m-au deranjat: „Domnule prim-ministru, eu nu pot să acopăr găinăriile mici şi sunt aşa de multe.”  Dirija cutare, pentru ca ”y” de la noi să dirijeze acolo. Asta nu puteam să o acopăr cu numele meu. I-am spus să găsească un alt preşedinte de onoare. Sunt atâţia care vin cu numele, dau câteva interviuri şi pleacă. Aşa am ajuns şi director artistic şi preşedinte şi am făcut festivalul cu acest minunat Mihai Constantinescu, de la Artexim, fără de care festivalul nu ar avea loc. Este un partener excelent, este operativ, face propuneri foarte bune, iar lucrurile merg.

– Domnule Ioan Holender, credeţi că lucrurile în România au început să se schimbe în bine?

– Da, pentru că oamenilor le merge din ce în ce mai bine, câştigă mai mult, a crescut nivelul de trai. Conştiinţa oamenilor nu s-a schimbat într-un mod suficient. Nu mă gândesc numai la generaţiile vechi, ci şi la cea nouă. Iniţiativa personală, credinţa că dacă vrei poţi şi nu depinzi de altceva, asta lipseşte. Corupţia, aranjamentele, clasa asta de oameni foarte bogaţi, care s-a născut după privatizări şi după toate schimbările de după ’90, au dus la o demoralizare a tinerilor, care caută să plece. Dacă acest lucru nu se schimbă radical, dacă această soluţie de a evada va mai exista, România nu va evolua.

– Domnule Ioan Holender, o ultimă întrebare, ce mai înseamnă pentru dumneavoastră România astăzi?

–  Deşi copacul e din ce în ce mai înalt, iar vârful se îndepărtează din ce în ce mai mult de rădăcini, cu cât creşte acest arbore, mă simt din ce în ce mai aproape de rădăcini. Şi rădăcinile sunt România. Rădăcinile sunt pe de o parte Bucureştiul, Festivalul Enescu, pe de altă parte sunt Timişoara, într-un mod foarte personal şi ne-spectacular.

Oricum ar fi scumpa noastră patrie întotdeauna îi găsesc şi părţile pozitive. Pot să caut să trezesc oamenii, să-i pun puţin pe şină, dar de mers trebuie să meargă fiecare şi asta este greu.

Interviu a fost realizat de Sebastian Crăciun, realizator Radio România Cultural


Sebastian Craciun
Sebastian Craciun
De peste 20 de ani este realizator la Radio România Cultural, în acestă calitate fiind autorul a sute de transmisiuni directe ale concertelor Orchestrelo Radio, a zeci de transmisiuni directe de concerte și recitaluri din cadrul Festivalului Internațional George Enescu, a sute de emisiuni precum: „Tentații culturale”, „Music Show”, „Diaspora Muzicală Românească”, “Armonii istorice”, „Cult...Top”. A realizat interviuri cu mari personalități din lumea artistică, politică, academică și medicală. Este președintele Asociației Pro Valores, prin care a organizat numeroase evenimente culturale de interes național și internațional: Mogoşoaia ClassicFest – 9 ediții, Turneului Naţional „Muzica în Palatele României” – 7 ediții, Mogosoaia Clasic Underground, Concursului Naţional „Drumul spre celebritate” – 13 ediții, Romania Underground – Turneul Naţional Muzica în salinele României, Turneul Naţional „Pianul cu poeme”, Turneul Naţional „Armonii pascale”, Turneul “Citadele muzicale”, concursurile internaționale de artă plastică: “Martha Bibescu”, „Ionel Perlea”, „Citadela Artelor”.
promovare online:

Postari recente:

promovare online:

Tags / Etichete / Rubrici

Categorii populare: