Ce relevanță are inventarea telefonului pentru evoluția societății?
Trimite-ne comentariul tău sau un eseu. Cele mai interesante vor fi publicate în Revista Patronatului Român.
P.S. Dacă provocarea ți se pare interesantă, trimite și prietenilor tăi! Mulțumim!
- 1441 – Iancu de Hunedoara a devenit voievod al Transilvaniei, deținând totodată funcția de comite al Timișoarei și de ban al Severinului. Iancu de Hunedoara (latinăIoannes Corvinus, maghiară Hunyadi János, sârbă Janko Sibinjanin, slovacă Ján Huňadi, germană Johann Hunyadi) cunoscut și ca Ioan Huniade sau Ioan Corvin a fost ban al Severinului între 1438-1441, voievod al Transilvaniei între 1441-1446, guvernator și regent al Ungariei între 1446-1453 și căpitan general al regatului între 1453- Viitorul voievod s-a născut în jurul anului 1407 într-o familie înnobilată în 1409 pentru merite deosebite de către Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei. Tatăl lui Ioan a fost un român, Voicu Corvin, „un gentilom comitatului pur românesc Hunedoara”, iar bunicul se numea Șerb/Csorba. Mama lui Ioan a fost Erzsébet Morzsinai (Elisabeta de Margina), despre care se spune că ar fi fost de origine greacă și chiar înrudită cu basileii Bizanțului. Ioan Huniade a fost un mare aristocrat al regatului Ungariei, care își avea domeniul feudal la Hunedoara. Era unul dintre cei mai bogați nobili ai Europei timpului său. În favoarea originii etnice românești a voievodului există mai multe argumente. De exemplu, până în anul 1439, Iancu este numit în documente „Ioan Românul”, mai mulți cronicari ai epocii referindu-se la originea românească a acestuia. După ce fiul său, Matei Corvin, a devenit rege al Ungariei, Frederic de Habsburg i-a reproșat că nu are origini regale, ci că are un tată român. Matei, la rândul său, când i se reproșa că nu are origini regale, făcea trimitere la originile sale romane.
- 1876 – Alexander Graham Bell a primit brevetul pentru telefon, dispozitiv capabil să emită și să recepționeze cuvintele rostite. În transmițător undele sonore loveau o diafragmă flexibilă de care era atașat un magnet permanent, iar în receptor, fenomenul fizic se petrecea invers. Alexander Graham Bell(1847-1922) a fost un om de știință, inventator și inginer american de origine scoțiană. Istoria brevetării telefonului este destul de controversată. Deja în 1861, profesorul german Johann Philipp Reis descoperise un „aparat de vorbit la distanță”, denumit de el „Telephon”, dar se mulțumise cu prezentarea aparatului, fără a căuta perfecționarea lui. Ulterior, în 1873,G. Bell a încercat să perfecționeze „fonoautograful” care înregistra tonul pe un cilindru înnegrit cu funingine, experimente care i-au folosit mai târziu la înregistrarea sonoră. Paralel cu aceste încercări, Alexander Graham Bell a făcut experiențe cu aparatul inventat de germanul Johann Philipp Reis și a depus pe data de 14 februarie 1876 cererea de patent în America. Patentul i-a fost acordat lui Bell cu precizarea că trebuia să prezinte un aparat funcțional. Acordarea patentului lui Graham Bell a produs mari controverse, întrucât a avut loc cu câteva ore înaintea lui Elisha Gray, care reușise să perfecționeze aparatul construit de profesorul Johann Reis și, spre deosebire de Bell, prezentase un aparat în stare de funcționare. Ulterior, mult mai târziu după acordarea oficială a patentului, Bell a prezentat și el un aparat în stare de funcționare, aparat care nu era însă construit după principiul patentului acordat inițial. Aparatul lui Bell construit după patentul depus inițial nu putea pur și simplu să funcționeze! Deci atât acordarea patentului, cât și denumirea de inventator al telefonului atribuite lui Bell sunt discutabile. Totuși, urmare a acordării brevetului de invenție, Alexander Graham Bell creează, împreună cu doi parteneri, „Bell Telephone Company”.
- 1936 – Germania Nazistă a reocupat Renania demilitarizată, încălcând astfel tratatul de la Versailles și înțelegerile de la Locarno. Remilitarizarea Renaniei a constat în reocuparea de cătrearmata germană a pozițiilor din zona Renaniei, pe care a fost obligată să le evacueze la sfârșitul Primului Război Mondial. Conform Tratatului de la Versailles din 1919, impus Germaniei de către Aliați, Germaniei i se interzicea „să păstreze sau să construiască fortificații pe malul stâng al Rinului și pe malul său drept la o distanță mai mică de cincizeci de kilometri de Rin”. Orice fel de încălcare a acestui articol urma să fie „privită ca act ostil… cu intenția de a perturba pacea lumii”. Tratatele de la Locarno, semnate în 1925 de Germania, Franța, Italia și Regatul Unit, stipulau că Renania va rămâne demilitarizată permanent. Locarno a fost privit ca moment important deoarece a reprezentat acceptarea voluntară de către Germania a statutului demilitarizat al Renaniei. Istoria remilitarizării Renaniei este importantă pentru că a făcut posibilă izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. La sfârșitul lui 1935, diplomația nazistă a lansat zvonuri cum că Germania se gândește la remilitarizarea Renaniei ca răspuns la semnarea pactului franco-sovietic, în mai 1935, despre care se afirma că este o încălcare a tratatelor de la Locarno și o amenințare pentru Germania. Istoricii au păreri divergente privind relațiile dintre hotărârea lui Hitler de a remilitariza Renania în 1936 și privind scopurile ei pe termen lung. Unii istorici susțin o interpretare „intențională” a politicii externe germane și consideră remilitarizarea Renaniei doar o etapă a planului mai complex al lui Hitler privind cucerirea lumii. Alți istorici au o abordare „funcționalistă” și consideră remilitarizarea Renaniei mai mult un răspuns improvizat ad-hoc din partea lui Hitler la criza economică din 1936, ca metodă simplă și necostisitoare de a restaura popularitatea regimului. Mulți consideră că aceste interpretări nu se exclud reciproc. Ei susțin că, deși Hitler avea un program pregătit pentru dominația lumii, felul în care el a încercat să-și execute „programul” a fost rezultatul improvizației, fiind influențat de factori structurali atât pe scena internațională, cât și pe plan intern. Faptele: la scurt timp după zorii zilei de 7 martie 1936, 19 batalioane germane de infanterie și câteva avioane au pătruns în Renania. Ele au ajuns la râul Rin la orele 11:00 a.m. și alte 10 batalioane le-au urmat pe malul vestic al Rinului. Când trupele de recunoaștere germane au aflat că mii de soldați francezi se adună la granița franco-germană, ministrul german al apărării l-a rugat pe Hitler să evacueze armata germană. Hitler a întrebat dacă trupele franceze au trecut granița și, când a fost informat că nu, a decis să aștepte până când francezii vor ataca. Heinz Guderian, un general german interogat de ofițerii francezi după al Doilea Război Mondial, a susținut că: „dacă voi, francezii, ați fi intervenit în Renania în 1936, am fi fost scufundați și Hitler ar fi căzut”. Hitler, însuși, a declarat: „cele patruzeci și opt de ore de după marșul în Renania au fost cele mai stresante din viața mea. Dacă francezii ar fi pătruns în Renania, ar fi trebuit să ne retragem cu coada între picioare, căci resursele militare de care dispuneam erau totalmente inadecvate nici măcar pentru o rezistență moderată”.
- 322 î.Hr. – a murit Aristotel, unul din cei mai importanți filosofi ai Greciei Antice (n. 384 î.Hr). Aristotel (în greacă Aristoteles) a fost un clasic al filosofiei universale, spirit enciclopedic, fondator al școlii peripatetice. Timp de 20 de ani, a fost discipol apoi profesor în Academia lui Platon. A tras concluziile necesare din filosofia acestuia și a dezvoltat-o, putându-se cu siguranță afirma că Aristotel este întemeietorul științei politice ca știință de sine stătătoare. Aristotel a întemeiat la Atena propria lui școală, Lykeion(școala peripatetică), școală ce va rivaliza cu Academia lui Platon. Va preda aici timp de treisprezece ani și își va continua neobosit cercetările. Ca și Platon, Aristotel a scris foarte mult și în domenii foarte diverse: logică, teologie, politică, estetică, fizică, matematică, astronomie, zoologie s.a. Scrierile sale au, ca și autorul, o istorie interesantă. După moartea lui Teofrast, urmașul lui Aristotel la conducerea școlii peripatetice, lucrările marelui filosof au fost duse în Asia Mică, unde au zăcut în subsoluri, fiind readuse la Atena pe la 100 î.e.n. și, apoi, la Roma în 86 î.e.n. Scrierile lui Aristotel au fost redescoperite treptat, dintre care „Poetica” abia în perioada Renașterii. Este posibil ca multe dintre lucrările aristoteliene să fi rămas necunoscute, din cele 150 de scrieri care îi sunt atribuite, păstrându-se doar 47. Vastul sistem filosofic și științific conceput de Aristotel, uimitor prin diversitate și și profunzime, a stat la baza gândirii medievale creștine și islamice și a fost axul culturii Occidentului până la sfârșitul secolului al XVII-lea.
