Chiar dacă nu este privită ca atare, activitatea muzeală este tot o formă de antreprenoriat. Despre antreprenoriatul cultural am avut ocazia să discutăm cu domnul Virgil Ștefan Nițulescu, Director General al Muzeului Național al Țăranului Român, din 2010 și până în prezent.
Virgil Ștefan Nițulescu este muzeograf de carieră, absolvent al Facultăţii de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii din Bucureşti, doctor în istorie. Este unul dintre oamenii de cultură români cu o bogată experiență managerială, formată ca Director al Revistei Muzeelor (1997-2001), fost Secretar de Stat și apoi Secretar General în Ministerul Culturii (2005-2009), inspector guvernamental în cadrul Secretariatului general a Guvernului (2009-2011). Este Profesor Universitar asociat la SNSPA, Universitatea din București, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu.
– Cum ați devenit muzeograf și cum ați caracteriza această meserie?
– Pentru mine, muzeul a fost primul pas spre cercetare. La 25 de ani visam, încă, să ajung cercetător la Institutul de Arheologie. Cum acest lucru nu era posibil, imediat după absolvire, am fost repartizat la o școală generală din Slobozia și, de acolo, am reușit, cu greu, dar repede, să mă transfer la Muzeul Județean. Așa am descoperit muzeul. A început să îmi placă să lucrez într-un muzeu și, în 1988, am ajuns, prin concurs, muzeograf la Muzeul Național de Istorie a României.
Muzeograful este cineva care trebuie să se priceapă, de fapt, la foarte multe lucruri. Trebuie să aibă calități de cercetător, să învețe foarte multe nu doar despre epoci (sau ere, dacă este naturalist) istorice, ci și despre obiecte, să aibă cunoștințe elementare de fizică, biologie, chimie (indiferent dacă este istoric de artă sau literat), dar și de estetică, psihologie și pedagogie dar, mai ales, să înțeleagă că lucrează într-o instituție care este în slujba unui public extrem de divers, pe care trebuie să îl înțeleagă, iar dacă este realizator de expoziții, să aibă și imaginație. A realiza o expoziție, reală sau virtuală, este un act de creație egal cu acela de a scrie un roman, a compune o operă sau a regiza o piesă de teatru. Din această perspectivă, muzeograful este un creator. Dar creația sa este bazată pe o muncă de documentare, de cercetare, pe o cunoaștere științifică. Din păcate, acest lucru nu este perceput ca atare, de public și, în orice caz, nu este înțeles de administrația publică. Obiectele singure nu se pot transforma în expoziții. Cu aceleași obiecte, muzeografi diferiți pot face expoziții diferite, nu doar ca aspect, ci și ca mesaj. Uneori, le pot conferi chiar un mesaj opus. Muzeograful este un povestitor, dar el nu spune o poveste auzită de la alții, ci una creată de el. Desigur, este esențial ca muzeograful să fie o persoană onestă, care să nu manipuleze publicul, în afara adevărului. Am să dau exemplul unei expoziții celebre, organizate la München, în 1937, de Adolf Ziegler. Expoziția s-a numit Entartete Kunst (Arta degenerată) și a inclus lucrări ale unor mari artiști germani, între care, Georg Grosz, Paul Klee, Franz Marc, Emil Nolde și Otto Dix, sau străini, precum Picasso, Mondrian, Chagall și Kandinsky. Oricare dintre aceste lucrări ar strânge, astăzi, sute de mii de vizitatori care le-ar admira. Atunci au fost expuse pentru a stârni oprobiul publicului. Și asta s-a reușit, pentru că acesta a fost contextul pe care creatorul expoziției l-a dorit. Vă mai dau exemplul unui muzeu care a existat la Chișinău, în perioada sovietică, și care era organizat într-o biserică desacrată, unde a fost montată o expoziție de propagandă ateistă. În 1991, muzeul a eliminat toate textele de propagandă, dar a păstrat obiectele, încercând să își salveze existența ca muzeu de istorie a religiei. Până a urmă, muzeul a fost desființat și biserica a reintrat în cult.
Ar mai fi ceva important: ceea ce învață muzeograful nu trebuie să țină pentru el. Dimpotrivă, trebuie să ofere societății, înapoi, punând în valoare ceva ce, fără efortul lui, nu ar conta: patrimoniul cultural pe care îl administrează.
– Ce modele umane ați avut ca istoric, ca muzeograf și cât este de important să avem modele?
– Este foarte important să avem modele. Nu cred că am putea trăi fără ele. De obicei, nu conștientizăm pe cine alegem drept model, încă din copilărie. Am avut și eu, de-a lungul vieții, o mulțime de modele. Trecerea timpului m-a învățat ceva, în orice caz: să nu le transform în idoli. Dacă cineva îmi servește drept model pentru carieră, nu e neapărat necesar să îmi fie model și pentru viața personală, și pentru valori culturale, și pentru idei politice. Sigur că am apreciat mulți istorici (inclusiv, pe unii dintre profesori și pe unii dintre cercetătorii și muzeografii alături de care am lucrat). Evident că am fost fascinat de niște personalități precum Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu și Vasile Pârvan – dacă mă refer la istorici, ori Grigore Antipa și Alexandru Tzigara – Samurcaș, vorbind despre muzeografi. Dar au fost și mulți alții, mai puțin cunoscuți publicului, dar care mi-au fost, într-un fel sau altul, maeștri sau „învățători“: Ligia Bârzu, Ion Chicideanu – Motzoi, Mircea Babeș, Radu Popa, Niculae Conovici, Iulian Antonescu, Radu Florescu, Florin Constantiniu, Virgil Cândea, Răzvan Theodorescu, Ioan Opriș ori, mai aproape de generația mea, Ioan Aurel Pop. Relațiile dintre toți acești magiștri (dintre care, unii mi-au ajuns prieteni) nu au fost, întotdeauna, cele mai bune. Dar eu am încercat, întotdeauna, să judec oamenii după calitățile lor, nu după defectele lor și după relația lor cu mine, nu după relațiile dintre ei.
