Chiar dacă nu este privită ca atare, activitatea muzeală este tot o formă de antreprenoriat. Despre antreprenoriatul cultural am avut ocazia să discutăm cu domnul Virgil Ștefan Nițulescu, Director General al Muzeului Național al Țăranului Român, din 2010 și până în prezent.
Virgil Ștefan Nițulescu este muzeograf de carieră, absolvent al Facultăţii de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii din Bucureşti, doctor în istorie. Este unul dintre oamenii de cultură români cu o bogată experiență managerială, formată ca Director al Revistei Muzeelor (1997-2001), fost Secretar de Stat și apoi Secretar General în Ministerul Culturii (2005-2009), inspector guvernamental în cadrul Secretariatului general a Guvernului (2009-2011). Este Profesor Universitar asociat la SNSPA, Universitatea din București, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu.
– Cum vedeți viitorul cultural al României și cât de bine este promovată cultura română în exterior?
– Evident, nu am cum să mă pronunț cu privire la „viitorul cultural al României“. Pot, doar să sper că va fi mai bun decât prezentul, dar nu am nicio certitudine, atâta vreme cât nu reușim, cei de astăzi, să schimbăm societatea în bine.
În ceea ce privește promovarea culturii naționale în afara granițelor, aș porni de la constatarea că sarcina promovării culturii naționale revine Statului. Acest lucru se întâmplă și în cazul unor mari puteri economice și militare, iar ideea că oamenii de cultură ar trebui să se descurce singuri este o dovadă de îngustime a minții. Desigur, Institutul Cultural Român are un rol major, în această privință, dar el nu poate fi lăsat singur. Ar fi ca și cum ne-am aștepta ca toată promovarea culturală a Franței să se bazeze pe Institutul Francez. ICR ar trebui să sprijine difuzarea tocmai a acelor bunuri culturale care nu pot fi promovate cu ușurință de creatorii lor, de operatorii culturali din România. Promovarea culturii naționale în străinătate aduce bunăstare în țară. Lucrul ăsta nu este, încă, înțeles pe deplin la noi. Nu este doar o sarcină care ține de păstrarea mândriei naționale. Pur și simplu, este o investiție în softpower. Și, dacă am ajuns aici, trebuie să spun că sunt nemulțumit de modul în care Statul înțelege să investească în promovarea culturii naționale în străinătate. Las la o parte nemulțumirile, mereu clamate, privind legea. Nu cred că dacă ne concentrăm să avem o lege mai bună, vom avea, neapărat, și rezultate mai bune. Vom avea rezultate mai bune atunci când rețeaua instituțională a reprezentanțelor ICR va fi mai mare. România este aproape absentă din țările din regiune. Avem reprezentanțe în Ungaria și Moldova, dar suntem absenți în Bulgaria, Serbia, Ucraina, Grecia, Slovacia, Macedonia de Nord, Albania și Croația, ca și din Georgia și Armenia. România ar putea să joace un rol cultural în toate aceste țări, dar lipsa atenției pentru ele dovedește o concepție ciudată a decidenților români. Fac parte dintre cei care nu au râs deloc atunci când Președintele Constantinescu vorbea despre rolul României în Sud-Estul Europei și la Marea Neagră. În schimb, cei care decid politica externă a României au aceeași orientare cu cei care decid ce ar trebui să învețe tinerii. Copiii noștri știu mai multe despre istoria Angliei, decât despre istoria Turciei. Avem o istorie comună, în foarte multe privințe cu Bulgaria și Ungaria, dar știm foarte puține lucruri despre cultura acestor țări.
Desigur, dezvoltarea rețelei instituționale n-ar fi suficientă. Ar trebui îmbunătățit procesul de selecție a proiectelor culturale care sunt susținute de ICR. Și, bineînțeles, ar fi bine ca Institutul să nu fie lăsat singur în acest demers. Și Ministerul Culturii și autoritățile locale au un rol de jucat. Din păcate, bugetele pe care le au la dispoziție pentru promovare sunt extrem de mici. Așa-zisa „opinie publică“ din România, în care o voce puternică o au, adeseori, niște persoane agramate și, în orice caz, fără pregătire de specialitate, consideră că orice deplasare a unui om de cultură român în străinătate este „turism pe bani publici“. Iar autoritățile sunt foarte sensibile la asemenea stupide susceptibilități. Așadar, din start, la proiectarea bugetelor anuale, sumele rezervate pentru cultura română în străinătate sunt insuficiente. Competiția este mare și selecția se face, din acest motiv, aleatoriu. Este un cerc vicios: cheltuim puțini bani pentru reprezentare culturală, de teamă să nu cheltuim prost. Fiind puțini, în lipsa apelului la persoane competente care să aleagă ce promovăm, banii sunt, într-adevăr, cheltuiți prost. Sau, cel puțin, așa se întâmplă de multe ori.
Nu pot să trec cu vederea câteva succese remarcabile din ultimii ani: participarea României la Europalia, Sezonul româno – francez, expoziția Comorile României, care a fost itinerată în mai multe muzee din China. Toate acestea au fost pregătite cu mulți ani înainte. Chiar și așa, au apărut nenumărate probleme. Dar faptul că, judecând toate evenimentele din fiecare din cele trei programe amintite, bilanțul este net pozitiv, mi se pare o dovadă că, dacă se alocă resurse umane și financiare, dacă există răbdare și se înțelege că rezultatele nu apar de pe o zi pe alta, iar politicienii trebuie să susțină proiectele pe care le-au găsit începute, chiar dacă știu că nu le vor încheia ei, putem avea succes.
