Ultimii ani ne-au pus, oameni și organizații, în fața unor experiențe dure, unice, în urma cărora am descoperit că, dincolo de responsabilitate, rezultate financiare, abilități profesionale ori îndatoriri de serviciu este nevoie de ceva mult mai intim și mai puternic. Este nevoie de bunătate, empatie, generozitate, toleranță, un set complex de comportamente și valori ce poate fi condensat într-un singur cuvânt: devotament.
De fapt, timpul este cel care ne-a convins că au rămas stabile și sănătoase organizațiile autentice, cele în care oameni și lideri au înțeles că scriu aceeași poveste și trebuie să ridice împreună punți care să le consolideze relațiile, crezurile și obiectivele. Și tot timpul este cel care a confirmat și ceea ce spunea Alexandre Dumas cu mulți ani în urmă: ”Când primejdia e mare, inimile devotate se caută”.
Cât de important a fost să ne căutăm și să fim împreună, dar și ce mutații valorice au suferit în acești ani virtuți fundamentale precum loialitate, fidelitate, devotament, sunt doar două dintre subiectele pe care le-am pus sub lupă împreună cu prima mea invitată din Cover Story-ul acestei ediții, dr. Anne Pleșuvescu, Trainer&Executive Coach, founder Innerchords.
Anne, tu ești un om dedicat profesiei, pe care ai ”tratat-o” complex, ba chiar ai aprofundat-o și dincolo de știință. Din experiența ta de lucru cu oamenii, a fost Covid un catalizator organizațional, social? Sau ceea ce am văzut noi ca semne de empatie și solidaritate au fost doar insule de bine ridicate forțat într-un ocean mai agitat ca niciodată?
Pandemia a avut un efect de stimulare a solidarității, compasiunii și bunăvoinței la începutul ei. După ce oamenii au început să se lovească de nenumărate greutăți care au fost generate de acest context, natura umană a început să își spună cuvântul. Mă refer la impulsul pe care toate ființele îl au: nevoia de a evita durerea și de a-și genera plăceri. Pandemia a generat suferință și a tăiat accesul la multe surse de plăcere. Acest lucru a generat frustrare, anxietate, frică, tristețe. A fost extrem de greu. Apoi a apărut războiul. Alt stres enorm. Alte frustrări. Nu cred că această situație a avut rol de purificare a emoțiilor la nivel de conștient colectiv. Dimpotrivă, ceea ce s-a întâmplat i-a convins încă o dată pe oameni că societatea pe care au creat-o e coruptă, dispusă să sacrifice oamenii pentru câștigul personal. Acest lucru s-a văzut în organizații, așa cum s-a văzut și la nivel global. Liderii au căutat soluții care au conservat status quo-ul, de multe ori în detrimentul grupului mare, și au targetat pe cât posibil un câștig personal cât mai rapid și cât mai mare.
Suntem mai fragili sau mai puternici – ca indivizi, organizații, comunități – după Covid?
Suntem mai fragili după pandemie pentru că “ne-am văzut” cum suntem într-o situație extremă, iar imaginea nu a fost una prea plăcută.
Ceea ce cred că a adus bun pandemia este că ne-a făcut să înțelegem că orice este posibil, că nu există “nu avem cum” și că orice lege sau regulă care pare “impenetrabilă” poate fi schimbată. Același lucru și pentru obișnuințe. Orice învăț are dezvăț este lecția pe care pandemia ne-a dat-o.
Am învățat că putem munci și de acasă, că putem să avem încredere în ceea ce fac angajații noștri fără să îi păzim, că există suficientă securitate online încât să lucrăm și cele mai delicate lucruri de acasă. Am învățat că nu trebuie să cumpărăm timpul oamenilor, ci să creăm contexte care să le folosească cât mai eficient inteligența. Pandemia ne-a învățat lecția creativității și a flexibilității.
Nu cred că am învățat doar lecția devotamentului. Pandemia ne-a învățat să prețuim loialitatea, încrederea reciprocă, compasiunea…atunci când le-am văzut manifestate și ne-a oferit nenumărate ocazii să înțelegem că aceste comportamente sunt o adevărată binecuvântare.
La locul de muncă, eu văd devotamentul ca pe un cumul de altruism și conștiinciozitate, dar care, în realitate, pe lângă eficiență, productivitate, se traduce și prin asumarea de suprasarcini, timp petrecut mai mult la job, sacrificii ori concesii personale etc. În contextul actual, în care tot mai multe organizații recunosc deschis problemele psiho-emoționale cu care se confruntă angajații, ca lider, e un avantaj sau un dezavantaj să ai lângă tine oameni devotați?
Evident că este un avantaj enorm să ai asemenea oameni lângă tine. E mult mai greu, în schimb, să îi păstrezi. Liderii nu iau în calcul faptul că oamenii de acest fel sunt greu de găsit, aproape imposibil de “crescut” dar foarte ușor de pierdut. Ei așa vin pe lume, cu un nivel de conștiință înalt, care le permite să înțeleagă de ce a ajuta fără să ceri nimic în schimb este valoros pentru tine. Acești oameni înțeleg cum lucrurile pozitive pe care le generează, prin prisma acțiunilor altruiste, se întorc ca un bumerang de pozitivism către cel care le-a creat. Ei trăiesc într-o minte care are în mod constant o viziune globală asupra lucrurilor. Ca manager, trebuie să fii capabil să identifici rapid un asemenea tip de om și să îl prețuiești, să îl pui în valoare. E important să conștientizăm că acest gen de oameni consumă foarte multă energie în tot ceea ce fac și că se recalibrează din recunoștința pe care o primesc din mediu, în principal de la manager.
Pandemia i-a făcut pe oamenii devotați să fie și mai devotați, iar pe cei ezitanți să fie și mai ezitanți. Situațiile de criză nu “cresc” oameni, ci scot la suprafață adevărata lor natură. Acesta este motivul pentru care pare greu să lucrezi cu oameni devotați. Ei vor da 200% într-o situație de criză, dar dacă, la final, bilanțul lor intern le va arăta că n-au fost prețuiți și apreciați vor pleca, se vor simți vlăguiți. Nu cred că e greu să lucrezi cu oameni devotați ca manager, e doar important să îți amintești că trebuie să ieși din rutina lucrurilor când vine vorba despre ei și să îi abordezi diferit. …
Citeste articolul integral pe Revista CARIERE
Autor: Cati Lupașcu
