Intensificarea activităților meșteșugărești în secolul al XIV-lea, pe fondul nevoilor crescânde ale populației și a dezvoltării urbane a condus la apariția primelor bresle în Transilvania, atestate documentar încă din 1367. Mai exact, vorbim de breasla tăbăcarilor din Sibiu, care a configurat cel mai important centru meșteșugăresc din spațiul românesc. Breslele au reprezentat primele forme de organizare, diferențiere și specializare profesională, devenind ulterior asociații meșteșugărești, funcționale inclusiv în regimul comunist, sub denumirea de cooperative meșteșugărești, fiind premergătoare sindicatelor sau patronatelor din zilele noastre.
Motivele care au stat la baza creării breslelor au pornit în primul rând de la necesitatea apărării intereselor economice a meșteșugarilor de la orașe, reuniți în funcție de calificarea și meseria pe care o practicau în aceeași branșă. În calitate de mici producători de mărfuri independenți, ei aveau nevoie de o asociație pentru a-și proteja producția și veniturile atât împotriva feudalilor cât și a concurenței altor meșteșugari de la sate și din alte orașe. Apoi, exista dorința meșteșugarilor de a se ajuta reciproc și a da tuturor membrilor breslei șanse egale de lucru, de câștig și de a-și apăra interesele profesionale inclusiv în fața presiunii cavalerilor militari. Scopul urmărit de breaslă era de a obține o mai bună organizare a producerii și desfacerii mărfurilor, a procurării materiei prime dar și dreptul de a rezerva exercitarea profesiunii respective exclusiv membrilor ei.
Breslele au modelat componenta demografică dar și conceptul de comunitate, având inclusiv dreptul la vot în alegerea sfatului orășenesc. În acest mod, starostii erau implicați și în viața politică, prin necesitatea participării la consfătuiri ale cetățenilor și locuitorilor, ocupând diferite funcții în conducerea orașului. Toate acestea au funcționat având la bază aprobarea primului statut al breslelor din Sibiu, Sebeș, Sighișoara și Orăștie aprobat de reprezentanții celor Șapte Scaune și meșteșugarilor la 1376. În document erau prevăzute șase bresle care se ocupau cu prelucrarea pielii: pielarii, tăbăcarii, cizmarii și cojocarii – blănarii, curelarii și mănușarii. Pielea era prelucrată de tăbăcari și pielari, iar produsul finit era obținut de ceilalți breslași. Alte bresle la care făcea referire statutul din 1376 erau cele ale croitorilor care intrau adesea în litigii cu blănarii, și ale arămarilor, butnarilor sau dogarilor, țesătorilor și postăvarilor.
Reglementările veneau în sprijinul breslelor, pe de-o parte pentru a combate concurența între breslele cu același profil dar și în defavoarea unor meșteșugari care nu aparțineau unei bresle, iar pe de altă parte pentru a facilita vânzarea produselor și aprovizionarea cu materii prime și a proteja acest proces economic prin privilegii. De exemplu, legile prevedeau că pielarii și tăbăcarii nu putea achiziționa piei decât din târg, condiționați și de anumite cantități, iar cizmarii puteau prelucra doar cantitățile necesare propriei producții.
În schimbul acestor beneficii statutare, fiecare breaslă avea și datorii militare față de oraș, membrii fiind obligați să asigure pe timp de război armamentul, respectiv muniția și apărarea unui turn și a unei porțiuni din zidul de apărare a orașului. Pentru a îndeplini acest scop, breslașii erau nevoiți să se antreneze spre a fi pregătiți de luptă, cum ar fi să tragă cu arcul și cu arbaleta sau să se dueleze în cadrul concursurilor organizate în cadrul orașului. Și în vreme de pace, breslașii nu scăpau de obligații, ci contribuiau la asigurarea pazei. De pildă, celor patru bresle mai importante ale Sibiului le revenea asigurarea securității porților orașului: Poarta Cisnădiei – măcelarilor, Poarta Turnului – croitorilor, Poarta Ocnei – cizmarilor, iar Poarta Elisabeta – cojocarilor. În jurul acestor fortificații, breslele administrau și curățau iazurile care formau o protecția naturală împotriva atacatorilor, iar în compensație, breslașilor li se cuvenea exploatarea pescuitului din aceste perimetre.
Nevoia de binecuvântare a muncii și de atenuare a conflictelor au făcut ca factorul spiritual să joace un rol important, breslele având un sfânt protector după care se ghidau și se închinau lui. Breslașii participau la slujbe religioase, așezându-se cu fața spre altar în ordinea rangului. Primele reprezentări ale patronilor spirituali au apărut încă din secolele al XV-lea și al XVI-lea pe sigilii, iar ulterior, în secolele XVII – XVIII și-au făcut simțite prezența pe alte însemne și obiecte specifice breslei, precum lăzile de valori, steagul sau chiar și pe unele unelte folosite de meșteșugari. Amintim în acest context faptul că numai în Moldova, zeci de biserici poartă chiar și până în zilele de azi numele sfinților aleși să fie patronii spirituali ai breslelor din secolele XVIII-XIX. Am ales să oferim câteva exemple: Sfântul Spiridon – breasla negustorilor, Sfântul Pantelimon – breasla brutarilor, Sfinții Teodori – breasla cojocarilor, Sfântul Ilie – breasla blănarilor, Sfântul Pantelimon – breasla doctorilor, Sfântul Ioan Botezătorul – breasla brânzarilor etc.
De-a lungul secolelor XIV-XVIII, cu precădere breslele din Sibiu au jucat rolul principal în dezvoltarea economică și socială, transformând orașul în cel mai înfloritor centru al meșteșugurilor. Pornind de la prima atestare documentară și până la nivelul anului 1780, numărul breslelor s-a dublat, de la 19 la 40, documentele vremii punând în evidență faptul că Sibiul avea cel mai mare număr de meșteșugari care practicau cele mai variate meserii.
Printre breslele de referință ale Sibiului, dincolo de cea a tăbăcarilor, se numărau și cele care se ocupau cu prelucrarea fierului, deoarece produsele obținute de fierari erau necesare tuturor categoriilor sociale. Perfecționarea uneltelor a generat apariția altor bresle, cea a lăcătușilor, potcovarilor, cuțitarilor, securarilor și tinichigiilor și care au condus la progrese tehnice și dobândirea de noi privilegii, dar și la adoptarea de noi statute și reglementări în conformitate cu noile realități economice. Mai târziu, se desprind și alte noi bresle producătoare de armament, cele ale săbierilor și scutarilor, fiind printre cele mai apreciate pentru secolul al XV-lea, împrumutate ulterior în Moldova și Țara Românească, și urmate de dezvoltarea breslelele arcarilor, archebuzierilor și armurierilor.
În paralel cu activitatea din Transilvania, orientându-ne spre Moldova, izvoarele documentare ale secolului al XV-lea menționează și aici înființarea unor bresle, precum cele ale pietrarilor, zidarilor, argintarilor, țesătorilor, olarilor, brutarilor, dar și activitatea tăbăcarilor, blănarilor, cizmarilor sau croitorilor.
Breasla cositorarilor apare în prim plan în secolul al XVI-lea pentru Transilvania, activitatea fiind desfășurată în Sibiu, Mediaș, Sighișoara și Brașov, chiar dacă numărul vaselor din cositor păstrate este mic din cauza topirii pentru turnarea altora, inclusiv pentru cea a tunurilor. În general, piesele din cositor mai pot fi identificate sub forma obiectelor liturgice sau diverselor vase decorative de bucătărie.
Activitatea breslelor a contribuit substanțial la dezvoltarea meșteșugurilor care pentru Transilvania a ajuns la apogeu în secolul al XVII-lea, în vreme ce pentru Moldova și Țara Românească abia puteam vorbi de pionierat.
Odată cu secolul al XVIII-lea, au apărut și primele semne ale decăderii breslelor prin diminuarea autorității lor, scăderea calității produselor și nu numai. Impunerile legislative care au trecut prin multe reforme și schimbări de-a lungul veacurilor și care au avut ca scop menținerea micii producții și asigurarea monopolului au determinat neputința meșteșugarilor de a mai putea accede în breaslă.
Numărul celor care reușeau să treacă de acest proces dificil de includere în branșă era limitat, ceea ce a devenit un impediment în evoluția economică a orașelor, mai ales pe fondul exploziei demografice dar și a nevoilor crescânde de produse industriale pe care meșteșugarii breslelor nu le-au putut satisface. Astfel, meșteșugarii rămași în afara breslelor, populația urbană dar și nobilimea au solicitat din ce în ce mai des desființarea breslelor, doleanță împlinită prin decretul din 1872.
Supranumit și prima lege a industriei, decretul a desființat sistemul de bresle și a creat asociațiile meșteșugărești, conturând cadru unei libertăți fără margini în industrie prin practicarea unei meserii fără a fi condiționată de calificare, producând mari efecte negative. Drept urmare, în anul 1884 a fost adoptată o nouă lege care a asigurat viabilitatea domeniului meșteșugăresc prin înființarea corporațiilor industriale în care se impuneau atribuții de instruire și calificare.
Cu toate acestea, măiestria meșteșugărească dezvoltată cu precădere în Evul Mediu se poate observa și astăzi la anumite case din Sibiu, ilustrată prin policromie, pe acoperișuri, porți și ferestre, iar în semn de recunoștință autoritățile au acordat străzilor și piețelor denumiri de meserii care amintesc de breslele de odinioară, precum strada Brutarilor, strada Croitorilor, strada Măcelarilor sau piața Aurarilor.
