De la etimologia termenului de toleranță în diverse limbi, cum ar fi franceza și spaniola, în care acesta desemnează capacitatea unui organism de a rezista la acțiunea unui corp străin și până la efectele pe care le generează în societate, cuvântul produce multă rumoare în zilele noastre. Atât de multă încât comisarul european pentru egalitate, Helena Dalli, a elaborat, chiar, un document intern pe care Comisia Europeană l-a întocmit pentru angajați și care prevedea recomandări precum evitarea formulărilor de genul: „Crăciun” și „doamnelor și domnilor”.
Toleranța nu este însă un concept nou, ea fiind întâlnită inclusiv la grecii antici, iar, mai recent, a devenit, sub masca progresismului, un tip de emanație conceptuală convenabilă a bazelor ideologice puse de celebra Școală de la Frankfurt, în absența căreia actuala dispută toleranță-intoleranță, ba chiar, într-un cadru mai larg, disputa cosmopolitanism-antiglobalism, nu poate fi înțeleasă la adevărata ei amploare. În același timp însă, acest tip de concepte, benefice în esență, manipulate însă cu abilitate în favoarea anumitor interese, nu permează cu adevărat decât societățile care nu s-au format pe deplin, lipsite de maturitate, ba chiar „slabe”. Și ce alt exemplu mai bun putem avea în acest sens decât cel al Franței, care a repins cu fermitate ideologia „woke” (cunoscută și sub numele de cultură a anulării), reintroducând în schimb studiul filosofilor greci, ca parte a întoarcerii la valorile clasice.
