Chiar dacă nu este privită ca atare, activitatea muzeală este tot o formă de antreprenoriat. Despre antreprenoriatul cultural am avut ocazia să discutăm cu domnul Virgil Ștefan Nițulescu, Director General al Muzeului Național al Țăranului Român, din 2010 și până în prezent.
Virgil Ștefan Nițulescu este muzeograf de carieră, absolvent al Facultăţii de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii din Bucureşti, doctor în istorie. Este unul dintre oamenii de cultură români cu o bogată experiență managerială, formată ca Director al Revistei Muzeelor (1997-2001), fost Secretar de Stat și apoi Secretar General în Ministerul Culturii (2005-2009), inspector guvernamental în cadrul Secretariatului general a Guvernului (2009-2011). Este Profesor Universitar asociat la SNSPA, Universitatea din București, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu.
– Care este punctul dumneavoastră de vedere în legătura cu inițiativa de taxare a expunerii operelor de artă?
– Nu este vorba, propriu-zis, despre o taxare, ci despre o colectare a unor bani, de către o organizație de gestiune colectivă a dreptului de autor. Acești bani ar trebui să se ducă la artiștii care au mandatat respectiva organizație. Din păcate, inițiativa, care, în principiu, este în acord cu legea, a pornit prost. Organizația urmărește să impună, în mod aberant, niște tarife, printr-o procedură pe care noi nu o putem accepta. Am ajuns în pragul unui proces: pe de o parte, noi, muzeele, pe de altă parte, această organizație. Din păcate, suntem nemulțumiți și de prestația Oficiului Român pentru Drepturile de Autor care, potrivit legii, are rol de arbitru imparțial în această dispută. Opinia noastră este că Oficiul nu este tocmai imparțial, ceea ce constituie un alt motiv de nemulțumire pentru noi. Noi încă sperăm că problema va fi lămurită, cumva, și de o necesară modificare a legii, pe care o așteptăm, în cursul acestui an. Nu ne dorim să ajungem la un proces în instanță, dar nu ne temem de o asemenea eventualitate.
– Ați lucrat în Ministerul Culturii, activați în domeniul culturii. Cat de coerentă credeți că a fost organizarea culturala a României după revoluție? Care credeți că sunt cele mai mari probleme ale sistemului cultural românesc?
– Nu a fost deloc coerentă și nici nu ar fi putut fi. Nu avea nimeni nici știința, nici experiența pentru a crea un sistem cultural coerent, sub umbrela Ministerului Culturii. Noi nu avem o strategie culturală asumată la nivelul Legislativului nici până în ziua de astăzi, la peste 31 de ani de la prăbușirea regimului comunist. Fără un asemenea ghid, fiecare guvernare încearcă să găsească soluții proprii pentru probleme care, aparent, sunt neschimbate, de trei decenii, dar care apar, mereu, într-un context social și economic diferit. Când toată lumea se schimbă în jurul nostru, cu o viteză amețitoare, viteza de reacție a autorităților publice, din Legislativ și din Executiv, este atât de lentă încât, până se încheie documentarea pentru evaluarea situației, s-a schimbat situația.
Au existat, desigur, orientări diferite în abordarea sistemului instituțional. De exemplu, de prin 1997, până prin 2005, a bătut vântul descentralizării. Multe instituții au trecut de sub autoritatea ministerială sub cea a autorităților locale. În momentul de față, se pare că lucrurile s-au stabilizat. Apoi, a durat ceva vreme până s-a consolidat un proces de finanțare a operatorilor culturali privați (așa-zisa cultură „independentă“) din surse publice. Chiar dacă banii nu sunt, niciodată, de ajuns, sistemul pare să funcționeze. De cel puțin 15 ani există o preocupare cu privire la standardizarea managementului cultural… Unele dintre aceste preocupări au trecut de la o guvernarea la alta, dar, nu toate. Nu cred că avem suficient de mulți culturologi și specialiști în politici publice în domeniul culturii, încât să existe o viziune exterioară acestor procese și, în plus, neutră. Cam toți cei care au un minim de expertiză în această privință au ocupat diverse funcții de decizie sau de consiliere a decidenților, astfel încât nu cunosc cazuri în care toți să fim de acord că o anumită decizie a fost corectă și a dus la succes, iar o alta a fost incorectă și a dus la dezastru. Din cauza acestei fluctuații a personalului cu funcții de decizie sau consultanță, e foarte greu de vorbit despre coerență. Las la o parte faptul că am avut, în cei peste 31 de ani, 28 de ocupanți ai scaunului de ministru, din care, doi au fost miniștri de câte două ori. Așadar, au fost, cu totul, 30 de mandate de ministru, din care, e adevărat, trei au fost de interimari. Sigur, nu are niciun rost să facem o medie, pentru că nu putem compara cel mai scurt mandat, care a aparținut unui interimar, Mihnea Costoiu, și care a durat șapte zile, cu singurele mandate care au depășit, cu puțin, patru ani: cele ale lui Ion Caramitru și Răzvan Theodorescu. Dar putem observa o tendință, a instabilității politice, care a afectat grav modul de funcționare a întregului sistem cultural, mai ales, de la sfârșitul anului 2008 încoace. Astfel, în primii 20 de ani, începând din decembrie 1989, au fost 13 miniștri. Dacă vi se pare un număr prea mare, să ne gândim că în următorii doar 11 ani au mai fost încă 17 mandate. Nu mai vorbesc despre funcțiile de secretari și de subsecretari de stat; numărul acestora a variat, chiar în interiorul aceleiași guvernări, iar persoanele s-au schimbat foarte des. Dar chiar și funcția de secretar general al ministerului, care, prin definiție, ar trebui să fie una caracterizată prin stabilitate, și care a fost ocupată, în primii 12 ani de la înființare de doar trei persoane, în următorii 12 a fost ocupată de alte șapte persoane (în toate cazurile fiind vorba despre promovări temporare, nu despre ocuparea postului prin concurs, așa cum stabilește legea că este regula).
Cât despre probleme, cele mari sunt, din nou, atât de multe, încât nu le-aș putea epuiza enumerarea în câteva propoziții.
Ceea ce mă deranjează cel mai mult este nerespectarea Constituției în spiritul ei. Articolul 33 al legii fundamentale se intitulează „Accesul la cultură“. Pe de o parte, acest articol garantează accesul la cultură, ceea ce, în practică, nu se întâmplă. Între facilitățile de acces la cultură de care se bucură populația urbană și bogată (atât cât putem vorbi despre bogăție, în România) și cele din mediul rural și urban mic, și, cu deosebire, din zonele defavorizate, este o prăpastie. 40% din cetățenii României nu beneficiază de un acces real la resursele culturale ale țării. Ce au făcut autoritățile publice, atât cele centrale, cât și cele locale, ce a făcut Parlamentul, pentru ca această prăpastie să se diminueze, măcar? În pofida unor bune intenții, exprimate, uneori, au făcut mult prea puțin sau, cel puțin, total ineficient. Pe de altă parte, același articol din Constituție stipulează niște obligații foarte concrete, care revin Statului, adică, Guvernului: „păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume“. Sigur, toate aceste lucruri se fac pe căi diverse: prin crearea și susținerea de operatori culturali, publici și privați, prin mecanisme legislative, prin facilități fiscale, prin politici publice, printr-un sistem adecvat de pregătire a personalului, prin investiții în infrastructura culturală etc.. Nu pot să dezvolt, aici, o discuție aprofundată, pentru că ar necesita câteva volume de date și comentarii, dar eu nu cred că Statul respectă această obligație care îi revine prin Constituție. Nu am cifre privind alocarea bugetară rezervată, strict, culturii, în ultimii cinci ani. Dar pot să spun că, în 2015, România a cheltuit, pentru „cultură, divertisment și religie“, 1,2% din PIB. Cel puțin, astea sunt informațiile furnizate de Institutul Național de Statistică la Eurostat. Am văzut și alte statistici, care indică, pentru același an, dar și pentru 2016, un procent mai mic de 1% din PIB. Oricum, aici intră și cheltuielile pentru mijloacele de informare în masă, și pentru construirea de lăcașe de cult, și pentru industriile culturale și creative, nu doar pentru cultură și relaxare. Acum două decenii, procentajul era de doar 0,1%. Așadar, a existat, totuși, un progres, remarcat în două perioade clare de creștere: din 2004, până în 2008 și din 2014, până în 2018. Sigur, se poate obiecta că nu se poate investi în cultură în vremuri de criză ori de instabilitate economică, pentru că nu ar fi o investiție durabilă, fiind construită pe deficit. E adevărat. Dar când vezi că deficitul, oricum, nu a fost utilizat pentru investiții, de vreun fel, te întrebi pe ce s-a dus. Personal, mi-e greu să cred că doar pe salarii și pensii, așa cum aud, mai recent.
În rest, sigur că toate celelalte mari probleme sunt unele destul de bine cunoscute: infrastructura deficitară, educație artistică neglijată (nu doar artistică, ci și estetică și, în general, culturală: copiii absolvă gimnaziul fără să aibă minime cunoștințe despre folosul culturii, fără să aibă obișnuința de a folosi uneltele acesteia), reglementări instituționale extrem de rigide, utilizarea culturii în scopuri politice, tratarea produselor culturale drept bunuri comerciale și încă multe, multe altele. Culegem ceea ce, ca națiune, am sădit: ignoranță, dispreț pentru educație, aroganța inculților. Suntem la coada Europei, în ceea ce privește consumul cultural. Dar nu trebuie să ne mirăm: într-o țară în care sediile autorităților publice au prioritate față de sediile instituțiilor de învățământ, profesorii sunt tratați drept slugi (pe motiv că salariile lor sunt plătite de contribuabili) nu putem ajunge la alte rezultate.
